Sint citiva ani buni de cind nu mai stiu sa spun cuiva cit tin la el/ea. Pe vremuri as fi putut vorbi despre chestiile alea o suta de ore incontinuu, si tot nu as fi epuizat subiectul. Eminescu si dealurile lui cu copaci sub luna erau o minciuna fata de poeziile din capul meu. Apoi, cind chiar mi-am pierdut mintile dupa cineva, zero cuvinte ramase. Si da, nu conteaza vorbele oricum, dar uneori as fi vrut sa-i spun omului cum sta treaba la mine. Doar ca nu iesea nimic. M-am gindit ca e pacat, uite, acum cind ar fi pe bune momentul m-am secat. Si vad ca asa am ramas. Dap, seaca. Ca nu-i usor sa mori incet citeva nopti la rind, sa ai lupte in suflet mai rau ca-n al Doilea Razboi Mondial, sa arzi intens si apoi sa te stingi in cascade zgomotoase de doruri... iar a doua zi tot ce poti spune este salut, ma bucur sa te vad. Declaratii in cizme de cauciuc, si altfel nu. Auzi, ma bucur sa te vad. Atiiiit, Did? Pai si ce vrei sa fac, decit sa ma bazez pe faptul ca din partea cealalta se aud si ne-cuvintele?